mi-au obosit picioarele sufletului
de la atâta alergat
între râul speranţei şi marea dezamăgirii
între cădere şi ridicare
cer şi pământ
adunaţi-mă din neputinţă şi-nchideţi-mă-n mine
de cărbune şlefuit cu duritatea eternităţii
în foc călit în furtuni
îndoiţi-mi dorinţele şi faceţi din ele arcuri
cu săgeţi drepte cu vârfurile înmuiate
în nori de-mplinire
împrăştiaţi-le apoi de la lumină până la-ntuneric
să fie găsite de orbii amuţiţi de râsetele vieţii
ce caută mereu culoarea
cu ochii curăţiţi de ploaia lacrimilor
ce lasă-n urmă doar speranţa
ascunsă după curcubeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu