necunoscutei

fii muza mea

ajută-mă să construiesc palate

cu dalta inimii sculptate în cuvinte

fapte şi trăiri colorate

sau alb-negru ridicate pe alinări

de suflete înaripate

vesele ori supărate dar în lumini cu rouă pe obraji  

scăldate imnuri închinate vieţii

de aici sau de departe

din alte vieţi zâmbitoare şi curate adieri

de lună plină

călătoare prin amintiri mirosind a iarbă

proaspăt cosită şi a nemurire

răbdătoare

priveşte-mă în privirea-mi pierdută

condu-mă cu prinderi de mână prin dorinţe

vestind a furtună până la cerul cu flacără

nebună să nu fii şi nu păşi în foc doar pentru mine

nebunul de dor de iubire

necunoscută

rămâi departe de căldură să nu ţi se topească inima

pe când să-ţi strig din foc cu zâmbet de strună

minuni şi dureri

mări negre şi plăceri născute

doar pentru tine

flori de gheaţă zugrăvite pe geamurile ochilor

tăi la care bat stingher cu capul plecat

să cer îndurare iubirii măcar

pentru o clipă

predare

mi-au obosit picioarele sufletului

de la atâta alergat

între râul speranţei şi marea dezamăgirii

între cădere şi ridicare

cer şi pământ

adunaţi-mă din neputinţă şi-nchideţi-mă-n mine

de cărbune şlefuit cu duritatea eternităţii

în foc călit în furtuni

îndoiţi-mi dorinţele şi faceţi din ele arcuri

cu săgeţi drepte cu vârfurile înmuiate

în nori de-mplinire

împrăştiaţi-le apoi de la lumină până la-ntuneric

să fie găsite de orbii amuţiţi de râsetele vieţii

ce caută mereu culoarea

cu ochii curăţiţi de ploaia lacrimilor

ce lasă-n urmă doar speranţa

ascunsă după curcubeu

sub cupola circului

bufon pierdut în cuşti cu colţii-nveninaţi

glumesc în paşi de saltimbanc

pe sârma des ghimpată

întinsă-ntre trecutul dispărut

fără istorie şi viitor deasupra hăului

umplut cu murmur de aplauze absente

şi sfaturi cu păreri de spectator

am plasa siguranţei încurcată în echilibrul

din prăjina doar visată de neputinţa de a merge

mai repede

şi mai departe de lungul decembrie

spre-un mai urmat de-un iunie mai cald

aruncat printre flori aruncate sub cupola circului

scăpat din mâini nesigure de acrobat spoit

greşit în clovn cu zâmbet de nebun mascat

de viaţa ocupată să picteze

circari adevăraţi

la începutul lui decembrie

cuvintele-mi alunecă dintre gânduri
pe rânduri de gheaţă nescrise în jos
alergate de groaza-ntâlnirii
cu semnele neştiutoare de întrebare curioase
să afle ce mi-a adus moş nicolae şi ce vreau să-mi aducă
moş crăciun
nebun copil plămădit în graba oamenilor
ce zidesc oameni de nea cu viaţa de-o iarnă
încerc să le opresc din goana scrâşnită-ntre dinţii
sticloşi oglindind lăcomii şi mândrii cu liniştiri
mincinoase
amăgiri îngheţate între zăpada neninsă
şi suflete răcite-n aşteptări înfrigurate
la gândul cadourilor ce li se cuvin în sărbătorile
atât de calde
nevinovate pentru tristeţea zâmbetelor
ce nu pot dărui nici bucuria
de-a primi măcar
nemărginită alinare a întrebărilor neîntrebate

necunoscuta

se plimba măreaţă
ploaie răcoroasă de iulie la braţ
cu perfectul curcubeu printre castane
căzute şi amintiri recente cu zâmbet
nenăscut pe buze
dar salvat în ochii plini
cu licurici de gheaţă
topiţi la flacăra ori jarul
sufletului
de nerecunoscut poem cântat
şi închinat apusului în sânge încătuşat
în lumea oamenilor
dezobişnuiţi cu omul care râde
şi împotriva omului ce plânge

eternitate scurtă

sorbeam nectar din seva vieţii neştiute
spărgeam în zâmbet ignoranţa tinereţii
tânără dorinţă roşie
de sânge în trenurile verii alergate
pe căi ferate
ruginite
delfini uriaşi cu gânduri de mătase
mă împingeau prin labirinturi
nesecate
cu arma răbdătorului în mână
spre porţi închise
de palate
tot cerul se-neca în marea neagră
iar doliul se schimba
în vieţi albastre
cu valuri ridicate către strigarea
eternei vieţi născute
înc-odată
timpul tăcea
în fluturii cu viaţa de o zi
în lacrima necunoscută a tristeţii
şi în înţelepciunea bătrâneţii

ajută-mă

caută-mi clipa existenţei în peşteri
de speranţe şi râuri visătoare

aşteaptă-mă la marginea uitării
cu chipul rumenit în arşiţa răbdării

priveşte-mă cu sufletul curat
cum ochii de părinte privesc minunea vieţii
a noului născut

ascultă-mă cu zâmbetul tăcut
cum iertătoare muzica pe strune de vioară
ascultă de mânia violonistului
nepriceput

atinge-mă uşor şi îndelung
cum munţii-s mângâiaţi de vântul sculptor

şi nu mă săruta
decât puţin câte puţin
cum razele de soare sărută ochii de miner
când ies la suprafaţă
atenţi să nu orbească
sărutaţi
de prea multă lumină

dar nu te obosi cu mine
iubeşte-mă în valsuri odihnite
o viaţă-ntreagă
îndrumă-mi paşii-mpiedicaţi de răutatea vieţii
ajută-mă să te aştept
să te găsesc
să-nvăţ să te privesc
ascult
ating
sărut
iubesc

degeaba

te caut fără lumină
printre cuvinte săpate de gânduri
neînţelese
minciuni fără vină
purtându-şi blestemul cu zâmbet
curat
îl sorb prin paiul speranţei
vicleană amăgire
stăpâna nefericitului
vorbeşti mereu neatentă
surprinsă
între dorinţă şi frică
eterne vărsări cristaline
de gheaţă
topită în sufletul viselor
arse

lumină-ndepărtată

îngăduie-mi să te privesc o clipă
chiar dacă doar cu ochelari de soare
cum fără teamă floarea soarelui
priveşte către soare
şi nu îţi strânge razele topite în dureri
nespuse pietrelor din suflete străine
mai lasă-le firave prizoniere în neştiutul
şi neştiutorul meu cadou de-afecţiune
sinceră tremurătoare
păstrată sfânt de tainele vieţii
egoiste
stăpână peste zâmbete şi lacrimi
revino după ele peste o zi
peste trei
peste buze fripte de dorul sărutului
şi de ţi le-oi fura aleargă-mă o viaţă
două
chiar şi în viaţa după moarte
prin mări albastre sau negrul viu
din ochii tăi plini de lumina frumuseţii
iubiţi
ştiuţi de-o lume-ntreagă ce nu-i cunoaşte

toamna credinciosului

sper mereu atârnat de curcubeu
între picăturile ploilor gri de toamnă aurie
şoptesc rugăciuni îngenunchiate
sub povara repetărilor în ritm de inimă tocită
scăldată în lumini palid colorate

nu-ndrăznesc să strig întrebări
sau blesteme
nu cumva să acopere rugăciunile

respir tăcut ploile şi caut cu zâmbet forţat
naşterea roadelor din moartea lui august

cerere

din umbra aşteptării chinuite cu lungi
popasuri zdrenţuite prin anticamera iubirii
cu semne de-ntrebare încovoiate de neputinţa
vieţii ce îşi doresc doar să trăiască drepte
prin zâmbete şi lacrimi de cuvinte nerostite
te chem neliniştit spre paşi grăbiţi nesiguri
stingheri în căutarea vieţii cu inimi desenate
animate de sânge clocotit în focul tinereţii
din zece-n zece clipe o nuntă să-nălţăm
şi coborând în peşteri interzise
minuni din pântecele vieţii s-adunăm

spre salvare

jinduiesc după plonjări
chiar riscante din lacrimi sărate
în ceruri curate pe raze scurte
de speranţă cu ochii clătiţi
în curcubeul vieţii adevărate

din amintiri să storc cenuşa prăfuită
alerg spre ape sfinţite uitate cascade
repezi de vise salvate ce curg
din durere în miere

verdict

cu ochii scăldaţi în lumina păcatului
dulce părea că încearcă un zâmbet
s-alunge strivit între buze
spălate-n săruturi
nebune
căderi de cascade cu aripi de spume

icoane din suflet plângeau
lacrimi roşii scurse prin răni
săpate de ghimpii căinţei
şi toată fiinţa
martor tăcut al plăcerii divine
o condamna acuzată
de prea multă iubire

amintiri evadate

eram bătrâni în tinereţea noastră fără margini
şi căutam comori de negăsit prin praf străin
împrăştiat de generaţii visătoare
urlând bezmetici către nopţi cu lună plină
nebuni în frumuseţea noastră trecătoare
puneam pariu pe veşnicia vieţii
nepricepuţi ţinuţi în lanţuri
desfăcute
priveam peste păduri visate şi scormoneam depărtarea
o judecam de tăinuirea unui copac al vieţii
cu ochi uscaţi în focul iadului mâniei
pierduţi prin mări de lacrimi
îngheţate
fără curajul de-a privi în spate


acum
suntem copii în bătrâneţea fără vise
şi-am vrea să ne jucăm
cu tinereţea
fără să vrem nimic

dans nesfârşit

dansez stingher mereu în ploi
de lacrimi arse ca speranţele neîmplinite
în căutarea razelor de foc
deschizătoarele iubirii sincere
înţelepte precum dorinţele copiilor
culegători de fluturi
fără să ştie că ar trebui să aibă aripi

nu vreau să ştiu că nu există

sunt vânătorul de unicorni
slăvind destinul ce permite vise

trimit câinii sufletului să găsească
cărările tălpilor prăjite în arşiţa iubirii negăsite

călătorie

urcase cu paşi de aripi tinere
în autobuzul nepăsător
cum coboară umbra verii peste oraşe sufocate
cu ochii prea proaspeţi
pentru praf şi gălăgie
probabil din staţia îngerilor pierduţi
căuta un loc liber
fără să-l vadă pe cel gol
din inima mea
cu urme de flori ofilite răpuse de timpul uscat
veşnic fără ploaia speranţei
eram sluga privirii mele pierdute
prin părul ei colorat în valuri găsite
prin nori cu furtuni ori prin tăceri de aur
în căutarea uşii tainelor
străjuite sfânt zâmbind a viclenie
sau sinceritate
dintre adevăr şi minciună
m-am ridicat curajos către ea
sau spre lumină
scăpat subit de teamă şi timiditate
numai în gând sau nebunie
deodată uşile s-au deschis

ispita

visa adânc rezemată
de marginea speranţei cu mâna
dreaptă atârnată
căzută între flori şi în uitare
îşi zugrăvea pereţii vieţii cu sărutări
furate tinereţii
înmuiate în ceruri cu plăceri
chinuitoare

soarele gelos aproape îi ardea obrazul
prea roşu deja aprins
de flacăra ruşinii de-a visa

zâmbetul nebun
de fericire că trăia
nevinovat
o împingea mereu şiret
scăpat
în nemurire
ea îi zâmbea

vis împlinit

gemea surprins în nepăsarea durerii
înghesuit de grele imagini scurse
prin crăpăturile visului
mucegăit de vechime
scuturat de frigurile dinţilor
scrâşnind
încleştaţi pe inima destinului
sfâşiată
tremurată în vântul gri uscat
ce aducea cu zâmbetul neputincios schimbarea
meritată

valuri luminoase cu prospeţimea mărilor
mereu noi îi mângâiau malul vieţii
albit deja din veşnicul mormânt
al tinereţii

dar nu putu zâmbi şi el

începuse să-i cadă dinţii
prea devreme

în genunchi

mai lasă-mă o clipă chiar dacă ne-mplinită
în tihna leneviei
sub arşiţa ochilor tăi
mai taie-mi o felie din timpul
chinurilor tale
în schimb ia-mi toată-eternitatea
îmbată-te cu ea
sfârşeşte-o-n fericire
dar nu închide cerul cu-a pleoapelor aripă
rămâi aşa doar un moment să îmi trăiesc şi eu
prea-scurta nemurire

aşteptarea inimii

deja e aici cu tulburarea ei cu tot
totuşi n-a ajuns

eterne clipe suspendate între prezent şi vis
de care atârn spânzurat în funii de nelinişti
sfâşiindu-mi speranţele

mai bine nu veneam
mai bine n-ar veni
dar mai rămân
poate vine
măcar să mă dezlege
chiar dacă atunci am să cad
în gol
sau în iubire
am să fiu pierdut

poate apoi mă va căuta printre regăsiri
şi păreri de rău
desculţă uşor zâmbind
cu grijă să nu-mi tulbure grijile

doar aşa poţi păşi şi spera
în preajma inimilor

linişte…

neliniştit de-atâta linişte
m-arunc în taina nopţii
strivit de singurătate
alungat de zâmbete
caut un fir de poezie
să m-agăţ în neputinţa
de-a găsi ceva amuţirea tăcerii
poate

şi niciun fir nu se agaţă de mine
nu mă iubeşte niciun vers
poezia toată se ascunde
din calea căutării mele neînţelese

strig spre lumină

aglomeraţie

calc încet împins şi împuns
în coaste pisate de viaţa grăbită
spre răspunsuri câştigătoare
printre gânduri cu ghimpi deja înroşiţi
pregătite răbdătoare să mă inunde
arzând
pentru purificare
ocolesc probleme prea mari
brăzdate cu zâmbete stridente
orb la strigătele lor de iele viclene
deschid ochii
şi caut dispariţia acestora poate
în păduri de somnuri eterne
fără pretenţii de vise
degeaba
mă căznesc să zdrobesc cu barosul ignoranţei
măcar întrebările cu solzi
căliţi în luptele filosofale
sătul de atâta prezenţă
a semnului de întrebare care nu moare
mânjit pe punct cu cenuşă de pasăre
Phoenix
păşesc mai departe

albul rece al nopţii

din vise
se trezeşte prima stea a nopţii
în ora care urlă de durere

sfârşitul unei zile din derularea
sorţii

strigoi plini de tăcere
iviţi în vise surde strivite
sub povara gândurilor
prea limpezi
prea multe

şi iar se sting lumini dureroase
şi iar se-aprind dureri luminoase

cu neputinţa fricii îngheţul alb
al nopţii pătrunde-n oase amorţite
de neputinţa sorţii iar patul pustiu
de orice alinare
e singura mândrie din gândul obosit

din viaţa zilei fără felinare
din negrul soarelui pe margine tocit

somnul vieţii

sunt spectatorul treaz
cu ochii pironiţi în negrul nopţii albe
fără puteri sau glas
doar cu dureri tocite
ce strigă furioase că nu le lasă munţii
să fie auzite
în valurile mărilor necunoscute
sunt înecat de neputinţă
abandonat în ape seci
neţărmurite
doar somnul vrea să mă salveze
bătrân pescar viclean
cu şoapte de sirenă prinse-n cârlige ascuţite
şi promisiuni de vise ascunse
printre stele